Totul a inceput in 1968 in Hertford, Anglia, cand Chris Curtis(fost Searcher) a format un grupa impreuna cu Dave Curtiss la bass, Bobby Woodman-Clarke la tobe, organistul John Lord(fost Artwoods) si Nick Simper (fost Johnny Kidd si Yhe Pirates – Nick trecuse printr-un moment greu, cand a scapat cu viata dintr-un accident de masina in care din pacate Johnny Kidd si-a pierdut viata). Chitaristul Ritchie Blackmore s-a alaturat mai apoi acestui proiect denumit Roundabout.

La scurt timp dupa demararea proiectului Curtis a renuntat, cum Dave si Bobby s-au dovedit incompatibili cu ceilalti membrii ai trupei au fost si ei inlocuiti cu doi membri de la Maze, Rod Evans vocal si Ian Paice la tobe.

Dupa un prim turneu in scandinavia in aprilie 1968 in care au cantat sub titulatura de Roundabout, baietii hotarasc sa isi schimbe numele in Deep Purple, influentati de una din melodiile pe care bunica lui Ritchie o iubea.

Primul album este scos in iulie 1968 si se intituleaza "Shades of Deep Purple" de pe care s-au distins doua piese celebre “Hey Joe”, un cover dupa Hendrix, si “Hush”, un cover dupa Joe South, piesa ce ajunge pe locul 4 in topul american si pe locul 2 in topul din Canada. Desi succesul pe piata americana a fost asigurat in UK nu au avut impactul pe care si l-ar fi dorit. Succesul avut cu primul album a fost motivul aparitiei baietilor in deschiderea celebrilor Cream in turneul acestora Goodbye.

Urmatorul album a fost "The Book Of Taliesyn" aparut tot in 1968 si de pe care distingem piesele "Kentucky Woman", un excelent cover dupa Neil Daimonds cu care au ajuns pe locul 38 in Bilboard si pe locul 21 in Canada, si "River Deep MountainHigh", un cover dupa Ike si Tina Turner. Introducerea lunga de la River Deep a fost folosita de Stanley Kubrick in “2001:A Space Odyssey”. Piesa a avut la baza creatia lui Richard Strauss: “Thus Spake Zarathustra” datorata predilectiei lui Lord pt muzica clasica. John a si avut de altfel o aparitie extraordinara la Royal Albert Hall in septembrie 1969.

1969 este si anul in care apare cel de-al treilea album “Deep Purple” un album in care Blackmore si Lord isi fac de cap in melodia “April” o imbinare de instrumente cu corzi si instrumente de suflat, o imbinare de Vanilla Fudge(una din formatiile favorite ale lui Blackmore) si stiulul clasic al lui Lord cu influente din Bach si Rimsky-Korsakov. Cei doi fac in concerte un adevarat duel muzical care uneori atingea si 20 de minute.

In 1969 apar si primele probleme majore ale grupului, firma producatoare cu care lucrau, Tetragrammaton din SUA, a dat faliment si a lasat grupul fara nici un ban, au fost nevoiti sa revina la radacini in Anglia unde au inregistrat un single-“emmareta”, a fost ultimul material inregistrat cu Sempre si Evans. Locul celor doi a fost preluat de doi tineri relativ necunoscuti care insa vor marca istoria trupei si putem spune ca si istoria muzicii rock: Ian Gillan vocal si Roger Glover basist. Noul cvintet nu a stat mult pe ganduri si a scos un album memeorabil : "Concerto For GroupAnd Orchestra", inregistrat impreuna cu orchestra Royal Philarminic Orchestra dirijata de Malcolm Arnold.

Si nu s-au oprit aici, a urmat in 1970 poate cel mai celebru album al lor, care a definitivat statutul de deschizatoare de drum in ceea ce se va chema hard rock, “In Rock”. Au ramas de-a lungul timpului melodii ca “Speed King”, “Child in Time” si normal “BlackNight” care ajunge nr 2 in topurile din UK. Deja vocea inconfundabila a lui Gillan cu vocalizele sale, chiatara lui Blackmore, orga lui Lord incep sa devina un stil inconfundabil ce va deschide drumuri pt multi de acum in colo.

Vine inevitabil si urmatorul album un an mai tarziu,”Fireball” cu piesa “Strange Kind of Woman” care urca pe locul 8 in top. Baietii erau un izvor nesecat, astfel apare dupa doar cateva luni albumul “Machine Head” in care straluceste melodia celebra “Smoke on the water” atat ca si creatie muzicala cat si ca sursa de inspiratie(un incendiu aparut in timpul unui concert in Montreaux).

Urmeaza o serie de turnee americane cat si celebrul “Made in Japan”(1972), unul din cele mai apreciate si mai vandute albume live ale vremii, premiat cu discul de platina.

“Made in Japan” este si inceputul sfarsitului perioadei de succes a trupei, cu Gillan si Glover in formatie, care se incheie cu "Who Do We Think We Are!" album scos in 1973.

Dupa plecarea celor doi, formatia se intregeste cu David Coverdale vocal si Glenn Hughes basist si vocal. Cei doi aduc o puternica influenta funk si blues, care apar deja pe urmatorul album “Burn” in 1974, si ceva mai tarziu in acelasi an in “stombringer”. Memorabil pt acele vremuri ramane festivalul California Jam care a strans peste 200.000 de fani.

Noul stil abordat nu e pe placul lui Blackmore, acesta paraseste trupa si infiinteaza nu mai putin celebra Rainbow impreuna cu regretatul DIO.

Locul sau este luat de chitaristul Tommy Bolin. Acesta nu a rezistat decat un singur album “Come Taste The Band”(1975) dupa care a fost demis in 1976(din pacate a murit in urma unei supradoze la cateva luni dupa demitere).

Moartea lui Bolin a fost ca un blestem, trupa a anuntat oficial in iulie 1976 ca se retrage din lumina reflectoarelor. Coverdale isi uneste destinul de Whitesnake, Blackmore are succes cu rainbow, Gillan urmeaza proiecte single, intr-un cuvant Deep Purple se destramase.

In 1984 are loc reunirea, Gillan, Lord, Blackmore, Glover si Paice hotarasc sa refaca trupa si scot un prim album “Perfect Strangers” care are succes cum nimeni nu ar fi pariat la acea vreme. Urmeaza concerte si turnee in US, Japonia, Europa si normal un nou album in 1987 “The House Of Blue Light”. Dupa acest album apare ruptura intre Gillan si Blackmore, Gillan pleaca dupa mai putin reusitul album live “nobody’s perfect” .

Gillan este inlocuit cu Joe Lynn Turner fost vocalist la Rainbow, o voce care aduce trupa undeva in aria AOR(Adult-Orientated Rock). Dupa dezamagitorul “Slaves & Master” din 1990(desi “fire in the basement” aduce aminte de stilul Purple din perioada 70’) Gillan este reprimit pt a treia oara. Urmeaza “The Battle rages On” scos in 1993 , de data asta cel care paraseste corabia este Blackmore. In locul sau este adus pt a putea sustine turneul de promovare Joe Satriani.

Solutia finala pt inlocuirea lui Blackmore este Steve Morse, care ajunge in Purple in 1996 pt noul album “Purpendicular”.

Urmeaza un album live “Live at the Olympia” in 1997 unde baietii readuc melodiile din 70’ cu un nou look mult mai modern. Urmeaza “Abandon” – 1998, un album cu un sound extrem de puternic.

Lord mai pune in scena odata "Concerto For Group And Orchestra". Cu ocazia asta apare si albumul “ Live at the Royal Albert Hall” in 2000.

In 2002 Lord decide sa se retraga si sa se dedice proiectelor personale, in locul sau este inregimentat Don Airey. Cu aceasta ultima formula grupul scoate albumul “Bananas” in 2003 unul cu mare priza la public. Ultima aparitie discografica are loc in 2005 si se intituleaza “Rapture of the Deep”.

De atunci Purple incanta publicul din lumea intreaga cu turnee incredibile. Se pare ca in 2011 baietii ne mai pregatesc un album, asteptam cu sufletul la gura, pana atunci LEGENDA merge inainte.