“Octavarium” nu este numai cel de-al optulea album de studio al celor de la Dream Theater. El marchează 20 de ani de rock progresiv...oferit fanilor de Dream. “ Este incredibil”, spune toboşarul Mike Portnoy. “Mai ales dacă luăm în calcul natura lucrurilor pe care le facem.

Nu numai că cei cinci au învins cu hotărâre atât curentele la modă, cât şi gusturile schimbătoare ale publicului de-a lungul carierei, însă sunetul şi abordarea celor de la Dream Theater sunt mult mai vibrante, mai puternice şi mai extinse decât au fost vreodată. “Octavarium”, produs de deja consacratul tandem Portnoy-John Petrucci, şi mixat de Michael Brauer, cuprinde varietatea genurilor heavy, epic, un rock complex care a atras numeroşi fani către realizările discografice de excepţie ale trupei, cât şi către maratonul dinamic al apariţiilor live.

“Am avut două obiective de această dată”, explică Portnoy abordarea foarte concentrată a trupei. “Primul îl reprezintă reacţia faţă de precedentul nostru album, “Train Of Thought” (2003), care, în mod deliberat, a fost foarte “greu” de la un capăt la celălalt. A fost cu siguranţă cel mai greu album pe care l-am realizat vreodată. Aşă că, la momentul acestui nou album, am ştiut că nu vrem să repetă, experienţa. Am vrut să revenim la un stilul tradiţional Dream Theater, care este, în esenţă, o varietate a tuturor lucrurilor. Încă mai avem piese heavy, dar de asemenea şi cântece mai uşoare, unele epice, progresive- e cumva mai echilibrat”.

Portnoy menţionează şi al doilea obiectiv al său: să-i provoace pe colegi, ca şi compozitori, să realizeze piese mai scurte decât cele pentru care trupa este cunoscută.

“ Pe ultimele noastre trei sau patru albume, fiecare piesă era lungă. Noi am cam avut piese de acest gen de-a lungul carierei, dar cred că am exploatat la maximum această formulă. Aşa că am dorit să ne schimbăm pe noi înşine de data aceasta şi să încercăm să compunem piese mai scurte. Pentru cele mai multe trupe, este o adevărată provocare să scrie piese lungi, dar pentru noi este exact invers. Sunt vreo trei sau patru piese pe album care sunt foarte scurte, concise, dar tot Dream Theater sunt”. Într-adevăr, pise precum “I Walk Beside You” sau “The Answer Lies Within” au o durată undeva în jur de cinci minute. Ce este însă cu adevărat surprinzător în legătură cu aceste două compoziţii - ambele piese de rezistenţă pe “Octavarium” este diversitatea materialului pe care îl reprezintă. “Cântece ca acestea sunt destul de noi pentru Dream Theater”, spune Portnoy. “Se poate vorbi de o influenţă Coldplay sau U2. Este ceva ce am avut mereu şi am dorit să exprimăm, dar cred că niciodată nu am reuşit atât de puternic aşa cum am făcut-o în aceste cântece. Apoi sunt cântece precum “Panic Attack” sau “The Root of All Evil” care sunt atât de întunecate, heavy, progressive şi tehnice, şi apoi “Octavarium” şi “Sacrificed Sons” care sunt cu adevărat epice.” Ultimele două piese au o orchestră în rol principal, ceva ce trupa nu a mai folosit niciodată până acum, în timp ce piesa de 24 de minute care dă şi numele albumului (n.r- “Octavarium”) va deveni una dintre piesele emblematice ale trupei. “Cred că este una dintre cele mai bune melodii scrise vreodată de noi, pentru că ea cuprinde câte puţin din tot ceea ce înseamnă Dream Theater…într-o singură afirmaţie”, spune cu mândrie Portnoy. “ Cred că cele mai bine primite cântece al noastre tind să fie  genul acesta de piese”, a adăugat  Portnoy.

Dream Theater a debutat în 1989 cu lansarea albumului “When Dream and Day Unite”. Trupa s-a format însă patru ani mai devreme. În septembrie 1985 când Portnoy, John Myung şi John Petrucci, pe atunci studenţi Şcolii de muzică Berklee, au decis să pună bazele unei trupe. Cunoscută iniţial ca Majesty, trupa se îmbogăţeşte cu doi noi membri: organistul Kevin Moore şi solistul Chris Collins. Collins nu stă mult în trupă. Locul său este luat de Charlie Dominici. Trupa este nevoită să renunţe şi la numele de Majesty. Devine Dream Theater, după un fost cinema din California. “When Dream and Day Unite” a realizat un impact puternic pe scena rockului progresiv, e drept, în rândul trupelor underground. Însă Dream Theater îşi dorea mai mult. Dominici a fost înlocuit de James LaBrie şi trupa a semnat cu Atco (ulterior preluată de Atlantic) şi a înregistat, în 1992, “Images And Words”. Cu hitul “Pull Me Under” cap de afiş, Dream Theater şi-a căştigat fanii care îi sunt alături şi azi. Au urmat albume precum “Awake” (1994), “Falling Into Infinity” (1997) sau “Scenes From a Memory” (1999). Tot pe atunci, Kevin Moore a cedat locul în trupă mai întâi lui Derek Sherinian, apoi lui Jordan Rudess.

Schimbările de componenţă, răsturnările legate de casa de discuri şi lansarea inoportună a albumului live “Live Scenes From New York”- care a venit chiar pe 11 septembrie 2001 cu o copertă care ilustra un profil al NewYork-ului pe fondul unor flăcări- au tulburat puţin grupul dar nu l-au abătut de la stilul muzical caracteristic. „Cel mai mare motiv pentru care am fost capabili să suportăm toate aceste încercări este reprezentat de numărul mare de fani. Fanii noştri sunt parte a poveştii Dream Theater, la fel ca noi şi ca muzica noastră. Ei sunt motivul pentru care reuşim să menţinem înţelegerea cu o casă de discuri importantă şi pentru care mergem să cântăm în locaţii mai mari sau mai mici fără o expunere prea mare. Totul este pentru această bază de fani care ne stă alături de la an la an”, a afirmat Mike Portnoy.

„Octavarium” este ultimul album înregistrat vreodată în legendarul Hit Factory din New York (închis definitiv în martie 2005). Chiar dacă este puţin diferit, Pornoy spune: „Întotdeauna va exista un public pentru muzicienii, artiştii şi oamenii care chiar doresc să creeze ceva unic şi valabil”. Despre rock şi renume, Pornoy spune clar: „Nebunia de a fi vedete rock, de a fi difuzat pe MTV, a vinde milioane de discuri şi a fi la modă nu ne-a interesat niciodată. Suntem cinci muzicieni cărora le place să cânte şi să compună împreună, şi, din fericire...există acest public care a fost în spatele nostru în tot acest timp”. După „Octavarium” au urmat „Systematic Chaos” din 2007, şi, în 2009, „Black Clouds and Silver Linings”. În prezent, Dream Theater înseamnă: Mike Pornoy- baterie, John Myung- bas, John Petrucci- chitară, Jordan Rudess- clape şi James LaBrie- voce.

Dincolo de stilul aparte, Dream Theater este cunoscută pentru talentul şi virtuozitatea fiecărui component în parte, răsplătite prin numeroase premii dar şi colaborări cu nume grele ale muzicii. John Petrucci a cântat alături de Joe Satriani sau Steve Vai.

DISCOGRAFIE DREAM THEATER