Povestea Metallica este una care aminteşte perfect de sincronizarea inedită dintre pasiune, poftă şi timp. O poveste bizară care se întâmplă o dată la 30 de ani. Atât de simplă, dar de fascinantă, plină de magie încât ai putea scrie o carte. Un best-seller, mai precis. Asta pentru a-ţi face idee ce înseamnă de fapt Metallica.

Metallica e deja un brand. Şi nu stă tocmai rău în topuri. E pe locul 7 în clasamentul celor mai bine vândute produse din Statele Unite. Ceea ce înseamnă enorm...chiar şi pentru o trupă rock. Şi totuşi, nimeni nu s-a gândit că se va putea ajunge aici când, pe 28 octombrie 1981, bateristul Lars Ulrich i-a făcut o ofertă de nerefuzat chitaristului şi solistului vocal James Hetfield. I-a povestit de piesa pe care urma să o înregistreze la Metal Blade, noua casă de discuri a lui Brian Slagel. A minţit atunci...nu avea de fapt nicio trupă! Dar a avut după ce Hetfield şi-a dat acordul. Cei doi au înregistrat prima piesă la un casetofon vechi. James a pus voce, chitară ritmică şi chiar chitară bas. Lars a adăugat tobele, s-a ocupat de aranjamentul muzical şi a făcut treaba ca un adevărat manager. A fost începutul a ceea ce avea să devină Metallica. Prietenul lui Hetfield, Ron McGovney a preluat chitara bass iar Dave Mustaine s-a alăturat grupului ca şi chitarist. Trupa a adoptat, la scurt timp, numele Metallica, la sugestia lui Ron Quintana. Metallica n-a pierdut timpul. A început în forţă cântările, mai ales în deschiderea unor trupe precum Saxon. Au înregistrat primul lor demo, „No Life 'Til Leather”. Caseta a fost bine primită în rândul muzicienilor underground, iar Metallica a devenit o prezenţă des întâlnită la cântările din New York sau San Francisco. Ultima locaţie a fost chiar pe placul rockerilor. Mulţimea mult mai prietenoasă decât cea din L.A i-a cucerit pe cei de la Metallica. A fost perioada în care Metallica l-a adus la bas pe Cliff Burton. Muzicianul nici n-a vrut să audă de o posibilă mutare a sa în sudul Californiei. Aşa că rockerii au lăsat de la ei. S-au mutat în Bay Area, iar Cliff şi-a dat acordul să cânte alături de Metallica. În New York, „No Life 'Til Leather”a ajuns în magazinul lui Job Zazula, sugestiv numit Metal Heaven. Zazula a fost impresionat de Metallica. Atât de mult încât i-a chemat pentru câteva concerte şi, surpriză, pentru a înregistra un album. Trupa a ajuns la New York într-un U-Haul furat. Chitaristul de atunci, Dave Mustaine s-a dovedit mai dificil decât se aşteptau ceilalţi. Chiar dacă venise în trupă doar de câteva săptămâni, el a fost nevoit să-şi facă bagajele din cauza stilului mult prea rebel de a fi. În locul lui a fost adus, pe 1 aprilie 1983, Kirk Hammett. Fusese recomandat de Mark Whitakker.

Albumul de debut al Metallica, „Kill 'Em All”a fost lansat la sfârşitul lui 1983. Un an mai târziu, Metallica a început să lucrezela cel de-al doilea album cu producătorul Flemming Rassmussen tocmai la Sweet Silence Studious din Copenhaga. „Ride the Lightning” a dovedit că Metallica este o trupă în creştere. Maturitatea şi intensitatea de care au dat dovadă muzicienii atât muzical cât şi din punctul de vedere al versurilor a atras nume mari din industria muzicală. Metallica a semnat, în toamna anului 1984, înţelegeri atât cu Q Prime, una dintre cele mai importante companii de impresariat, cât şi cu casa de discuri Elektra. Metallica începea astfel să simtă gustul faimei mondiale. Muzicienii au rămas însă cu picioarele pe pământ. Au înregistrat, în 1985, „Master of Puppets”. Michael Wagner a mixat sunetele în L.A. Materialul a fost lansat la începutul lui 1986. Au obţinut imediat un aranjament pentru a putea cânta alături de Ozzy Osbourne. Albumul a ajuns pe locul 30 în topurile destinate materialelor discografice, iar succesul le-a adus şi mai mulţi fani. Melodia care dă numele albumului, este, la mai bine de 20 de ani de la lansare, considerată a fi CEA MAI BUNĂ PIESĂ HEAVY METAL A TUTUROR TIMPURILOR! „Master Of Puppets” le-a adus muzicienilor de la Metallica împlinirea celui mai îndrăzneţ vis: dominaţia mondială!

Îmsă bucuria a fost spulberată dramatic într-o noapte fatidică de septembrie, undeva în Suedia. De altfel 26 septembrie este noaptea pe care Metallica nu o va uita probabil niciodată. A fost noaptea în care basistul Cliff Burton şi-a pierdut viaţa într-un accident: autocarul în care se afla trupa a ieşit de pe şosea şi s-a răsturnat. A fost o pierdere imensă pentru trupă, Burton fiind unul dintre oamenii care au contribuit decisiv la maturizarea Metallica. Nimeni nu-şi imagina Metallica fără Burton. Şi totuşi, după o perioadă în care muzicienii şi-au căutat liniştea, Metallica a decis să meargă mai departe. Au avut loc audiţii pentru postul rămas vacant. 40 de instrumentiştii au dat probe pentru şansa vieţii lor. A fost ales Jason Newsted. Originar din Michigan, Newsted a lăsat trupa Flotsam& Jetsam pentru visul frumos numit Metallica. Cei patru au plecat imediat într-un turneu. Au înregistrat repede şi un EP, „Garage Days Re-Revisited ”, numit aşa pentru că trupa a lucrat la material în garajul lui Lars. Jason s-a adaptat rapid la ceea ce însemna Metallica. Astfel trupa a întrat în studio pentru cel de-al patrulea album. , „…And Justice For All”a fost lansat în august 1988. Inevitabilul s-a produs! Albumul a ajuns până pe locul 6 în clasamentele de specialitate din SUA, iar Metallica a fost nominalizată, cu acest material, la premiile Grammy, categoria cel mai bun album Metal/Hard rock. Metallica i-a detronat pe Van Hallen. Au devenit cap de afiş în turneul Masters of Rock şi, ulterior, au pornit în primul lor turneu mondial. Albumul a dat două single-uri în SUA şi a atins noi culmi ale succesului. Metallica a dovedit că este într-o permanentă dezvoltare, evoluţie şi cucerire de noi teritorii...S-a întâmplat cu cu primul videoclip. „One” a fost un videoclip cumva întunecat, dar şi profund încărcat emoţional. Metallica a arătat lumii întregi că poate fi oricum, dar nu în limitele cotidianului, obişnuitului. Anul 1991 a adus fanilor un nou album. „Metallica” este mai degrabă cunoscut ca „The Black Album”, fiind materialul discografic care a dus rock-ul mondial într-o nouă eră. Înregistrat cu un nou producător, Bob Rock, albumul face o trecere subtilă spre piese mai scurte, un sunet mai puternic şi aranjamente mai simple. A intrat direct pe primul loc în topurile din întreaga lume şi a rămas lider timp de mai multe săptămâni. A vândut peste 15 milioane de exemplare în întreaga lume, a cucerit premii importante precum Grammy, MTV şi chiar în cadrul American Music Awards. Turneul a durat aproape 3 ani. 3 ani în care Metallica au concertat singuri în cadrul „An Evening With Metallica”, alături de Guns N' Roses, sau ca şi trupă cap de afiş la numeroase festivaluri rock.

Astfel, spre sfârşitul lui 1993, muzicienii erau extenuaţi, fizic şi psihic. Era nevoie de o pauză. Şi artiştii şi-au permis-o. Au pus ordine în viaţa personală, neglijată din cauza nebuniei rock. Trei ani au trecut până ce următorul album Metallica a ajuns pe rafturile magazinelor. Numit simplu, „Load” şi înregistrat la The Plant în Sausalito, California, a fost cel mai lung album Metallica. 14 piese au fost înregistrate pentru a schimba puţin stilul Metallica. Produs tot de Bob Rock, omul din spatele precedentului „The Black Album”, materialul era unul excentric, puternic şi eclectic, sunetul dens şi pătrunzător şi o imagine care lăsa impresia că Metallica se luptă să scape de vraja erei „The Black Album”. Un nou album, „Re-Load”a urmat în 1997. Turneul de promovare a lui „Load” a fost unul cu devărat spectaculos: două ore în care muzica celor de la Metallica răsună de pe două scene şi se îmbină fabulos cu tehnologie de ultimă oră sau cascadorii. Scepticii au recunoscut calitatea lui „Load” şi chiar dacă albumul nu s-a ridicat, ca şi vânzări, la nivelul lui „The Black Album”, noul material a impus noi standarde ale succesului. În anul 1998, Metallica a adunat toate cover-urile înregistrate vreodată. Finalitatea? „Garage, Inc”, un album în care Metallica şi-a deschis sufletul pentru fani, un album în care Metallica şi-a recunoscut şi acceptat rădăcinile, influenţele. Un an mai târziu, trupa a spart din nou barierele muzicale: a colaborat cu San Francisco Symphony şi dirijorul/compozitorul Michael Kamen pentru a trasa noi coordonate rock-ului şi mai ales...muzicii clasice. Scepticii au fost readuşi la tăcere în doar două seri de aprilie. Cele două concerte de la Berkeley Community Theater au devenit o pagină importantă în istoria Metallica. În loc să compromită materialele muzicale, aşa cum considerau criticii, instrumentele clasice au umplut spaţiile goale, au dat sunetului o putere şi o măreţie nemaiîntâlnite până atunci. Spectacolele au fost înregistrate atât video cât şi audio. Succesul fulminant de la Berkeley Community Theater a rămas mărturie pe dublul album-DVD „S&M”, lansat câteva luni mai târziu, către finalul lui 1999. A fost un nou capitol scris de Metallica, trupa intrată într-un Hall of Fame al muzicii, al rock-ului. Vara lui 2000 i-a adus pe membrii Metallica în faţa unei noi încercări de a se elibera de convenţional. Au reuşit. Au dovedit lumii întregi că pot pune la punct propriul turneu fără a avea un material discografic de promovat. Summer Sanitarium...un turneu desfăşurat exclusiv pe stadioane şi arene sportive a fost unul dintre cele mai de succes turnee ale acelei veri. Metallica a avut însă şi motive de tristeţe. O accidentare la spate l-a ţinut pe tuşă pe Hetfield pentru trei concerte. Locul lui a fost luat, atunci, de Kid Rock sau Kenny Olson, Jason Krause sau chiar Jonathan Davis. Turneul a înregistrat un succes major, iar fanii aşteptau deja ca trupa să reintre în studio pentru un nou material. Aşteptarea a fost înlocuită de teamă la începutul lui 2001 când Jason Newsted a părăsit Metallica. Muzicianul a evitat să îşi explice foarte clar decizia. A menţionat în treacăt că a ales să plece din cauza unor probleme care au scăpat de sub control.

Fanii au început să speculeze că trupa se va destrăma curând. A fost un moment în care artiştii au înţeles că au mult de lucru atât la nivelul relaţiilor interpersonale cât şi al celor de creaţie. Aşa că au petrecut prima parte a lui 2001 explorând noi căi de descoperire atât în interiorul cât şi în afara studioului. Au pus bazele unui magazin, The Presidio, au petrecut mai mult timp împreună şi au ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să nu grăbească procesul de selecţie a unui nou basist. Ba mai mult, basul era preluat, până la găsirea unui muzician, de producătorul Bob Rock. La mijlocul lui 2001, James Hetfield a atins un punct de cotitură în viaţa sa. Simţea nevoia unei reabilitari, nevoia de odihnă, cât mai ales, nevoia de a gândi pe mai departe proiectul Metallica. Mai mult, luni de-a rândul, oamenii din Metallica au încercat să se descopere, să se cunoască, atât ca muzicieni, cât şi ca oameni, atât ca trupă, cât şi ca individualităţi. Rezultatele aveau să se vadă mai târziu. Mai precis în primăvara lui 2002. Pauza s-a văzut mai întâi la nivelul relaţiilor dintre membrii trupei: şi-au arătat mai mult respect şi mai multă preţuire ca până atunci. Şi mai era ceva. Erau în sfârşit pregătiţi să lucreze la un nou album, eliberaţi de aşteptările celor din jur, de ale lor şi, mai important, independenţi. Aşa că artiştii au început munca la „St.Anger” alături de Bob Rock. Vizitele mai vechi la The Presidio au schimbat cumva gândirea şi expresia trupei, însă nimeni nu intuia ce avea să însemne „St.Anger”. Cu sprijinul necondiţionat al lui Bob Rock, fiecare membru al trupei şi-a pus amprenta pe versuri dar şi pe creaţia muzicală. Această nouă Metallica era mândră, încrezătoare, umilă, poate şi furioasă, dar ce este mai important, Metallica era o trupă fericită. Da, şi puţin emoţionată. Dar erau emoţiile constructive, iar Metallica trăia la maximum noile stări. În toamna lui 2002, artiştii au decis să îşi caute un nou basist. După câteva audiţii închise cu oameni aleşi de către Metallica, Robert Trujillo (care mai cântase cu Suicidal şi Ozzy Osbourne) a fost prezentat ca noul membru al trupei. Membru cu drepturi depline, nu doar un basist. Cei 15 ani de experienţă, tehnica impecabilă dar şi felul său de a fi, au făcut din Robert o alegere naturală, aşteptată, firească. Era „St. Anger” a debutat pe 30 aprilie/1 mai cu filmările pentru clipul piesei cu acelaşi nume desfăşurate la penitenciarul San Quentin. A urmat participarea la Icon Tribute Show, o săptămână mai târziu. Trupe precum Korn sau Limp Bizkit au cântat ca semn de preţuire faţă de băieţi. Metallica a urcat şi ea pe scenă. A fost prima apariţie live a lui Robert Trujillo, dar şi prima prestaţie în faţa unui public numeros a lui James Hetfield după recuperare(trupa avusese cu o lună înainte câteva cântări surpriză, cea mai importantă fiind cea din parcarea de la Network Coliseum înaintea unui meci). Au urmat repetiţii. Ca semn de respect, Metallica a decis să repete în faţa unui public format din cei mai loiali fani. Evenimentul s-a întins pe durata a patru nopţi, locaţia fiind una specială: Fillmore Theatre din San Francisco. Metallica a plecat apoi în Europa pentru ceea ce avea să fie un turneu de 19 luni în faţa unor mulţimi de peste 60 000 de oameni. „St. Anger” a fost lansat pe 5 iunie. O Metallica crudă, sălbatică, ca o bucată de material topit de neoprit, combinată cu un stil abraziv, agresiv şi cu cei patru ani de aşteptare, mânie, frustrare şi mai ales bucurie deplină. Pentru cei care sperau că „St. Anger” va fi genul de material care să prindă la radio, albumul a fost precum o palmă dureroasă. Era, pe bună dreptate, prea dur şi prea crud pentru unii. Şi pentru a dovedi că Metallica nu este o trupă cu limite, rockerii au avut trei concerte în trei cluburi diferite din Paris într-o singură zi. S-a întâmplat undeva pe la jumătatea lunii iunie şi fiecare show a fost unul incandescent.

În Statele Unite a urmat un nou turneu Summer Sanitarium. Metallica a urcat pe scenă alături de Linkin Park sau Limp Bizkit. Au început şi filmările pentru „Some Kind Of Monster”, filmul documentar realizat de Joe Berlinger şi Bruce Sinofsky despre lumea Metallica din perioada 2001-2003. Dacă iniţial cei doi îşi doreau un film despre modul în care Mettalica a realizat un album, lucrurile s-au schimbat după ce James a urmat programul de recuperare. Rezultatul final a fost un material documentar de 2 ore şi 20 de minute. Metallica şi-a continuat şi apariţiile live- Europa, Japonia şi, mai apoi, în ianurie, Australia. Iar anul a continuat într-un stil pur Metallica, cu o trupă care a decis să cânte în fiecare oraş din Statele Unite care putea susţine o prestaţie live(în jur de 80 de locaţii) cu Godsmack susţinând turneul „Madly in Anger with The World”. Rezultatul- apariţii live făcute cu casa închisă şi mulţi fani . Şi a mai fost şi un premiu Grammy în februarie pentru Best Metal Performance cu piesa „St. Anger”. Luna iulie a adus lansarea materialului „Some Kind Of Monster”. A fost un real succes, a ţinut sălile de cinema din Statele Unite pline timp de trei luni înainte de a debuta şi în Europa. O lună mai târziu a fost lansată prima carte Metallica, „So What! The Good, The Mad And The Ugly”, nimic altceva decât o compilaţie a revistelor lansate de fan club în perioada 1994-2004. Turneul a continuat şi el cu numeroase concerte SOLDOUT până la ultimul său spectacol programat pe 29 noiembrie 2004, în San Jose, California. Ceea ce pentru alţii era pură magie, pentru Metallica era normalitate. Anul 2005 a fost unul liniştit, aşa cum muzicienii anunţaseră. Un an în care Metallica urma să-şi reîncarce bateriile, atât mental cât şi strict creativ. Chiar şi aşa, Metallica n-a putut sta departe de scenă. A cântat împreună cu Rolling Stones la SBC Park, în luna noiembrie. Cu bateriile încărcate, Metallica a reintrat în studio la începutul lui 2006 pentru a lucra la un nou album. Au anunţat încântaţi că noul material va fi produs de Rick Rubin. Primăvara şi vara le-au adus noi spectacole în Europa, Japonia, Coreea, şi, pentru prima dată în cariera sa, Metallica a păşit pe tărâm sud-african. În cadrul acestor spectacole, artiştii au cântat două piese noi, „The New Song”(cântat pentru prima dată la Berlin pe 6 iunie) şi „The Other New Song”(ascultat în premieră de fanii strânşi la Tokyo, pe 12 august). Înainte de a-şi tachita fanii în concertele din vara lui 2006 cu noul material, Metallica a decis să schimbe abordarea din studio, mai ales că lucra cu Rubin. Cu experienţa acumulată din colaborarea anterioară cu Bob Rock, muzicienii au vrut să vadă ce putea ieşi din colaborarea cu Rubin. Mesajul acestuia a fostunul clar.

Astfel, la intrarea în studiu, în aprilie 2007, Rubin i-a sfătuit pe artişti să nu se teamă de trecut, să nu le fie frică să-şi redescopere rădăcinile, să îmbrăţişeze interpretarea muzicală şi nu editarea şi să revină la ceea ce era Metallica în esenţa sa. Rubin urma să se asigure că lucrurile vor merge aşa cum îşi dorea. De altfel, în timpul acestor înregistrări, Rubin a avut grijă să îi oblige cumva pe rockeri să descopere singuri soluţia muzicală cea mai bună. I-a determinat chiar să reînregistreze în întregime bucăţile muzicale de care nu erau mulţumiţi pentru a evita utilizarea editării de sunet care ar fi schimbat nota creaţiei în întregime. Practic, principiul lui era că singurul lucru care contează în studiu este interpretarea muzicală propriu zisă. Ironic, Rubin a declarat revistei de casă a trupei, „So What!” că materialul brut a fost înregsitrat într-o singură lună! Şi asta în ciuda faptului că el a văzut lumina zilei abia pe 12 septembrie 2008, lansarea fiind atunci sărbătorită cu două spectacole de caritate, cu bilete la preţ redus, susţinute la Berlin şi pe O2 Arena, din Londra. Răspunsul publicului a fost unul pe măsură. Albumul s-a instalat confortabil pe primul loc în clasamente, iar criticii au spus atunci că produsul era acea revenire cu care Metallica ameninţase de ani buni. Fundaţia pentru procesul creativ al Metallica fusese aşezată o dată cu „St. Anger”, iar rezultatele au fost clare şi numeroase o dată cu lansarea lui „Death Magnetic”, de pe care piese precum „The Day That Never Comes”, „Broken, Beat& Scarred” sau „All Nightmare Long” au devenit preferatele fanilor şi ale criticilor muzicali. Ca o completare la album, pe 29 martie 2009, Metallica a lansat „Guitar Hero: Metallica”. Pe 20 octombrie 2008, Metallica a început turneul de promovare a albumului, la Glendale, în Arizona. Turneul a continuat şi în 2010, Metallica sperând că va avea ocazia de a cânta în locaţii în care nu a mai făcut-o până acum. Oricum, sunt de mult duse vremurile în care Metallica lipsea cu lunile de acasă. Acum, muzicienii iau câte o pauză de o săptămână din când în când. Este soluţia perfectă pentru ca artiştii să îşi poată duce mai departe misiunea muzicală, povestea, conceptul fără a-şi neglija propria viaţă personală.

Turneul „World Magnetic” a fost susţinut de două alte lansări speciale. Ca urmare a celor trei concerte SOLDOUT de pe Foro Sol Stadium din Mexico City din iunie 2009, a fost lansat un DVD live. „Orgullo, Pasión y Gloria: Tres Noches en la Ciudad de México” a fost un cadou special, oferit de Metallica în semn de preţuire fanilor din America Latină. DVD-ul a fost disponibil numai în Mexic, America Centrală şi de Sud, dar şi pe site-ul oficial al trupei. Vara lui 2009 a mai adus un eveniment special. Metallica a concertat într-un vechi amfiteatru roman: The Arena Of Nimes, din Franţa. Ulterior, concertul a fost pus pe DVD şi lansat ca „Francais Pour Une Nuit”. Tot restul anului, Metallica a concertat prin Europa şi America de Nord. Finalul de an, i-a găsit pe muzicieni în San Jose. Însă 2009 nu a însemnat doar lansarea unui materiale pe suport DVD. În aprilie, Metallica a intrat în elita muzicii, mai precis în Rock And Roll Hall of Fame. O noapte de neuitat i-a reunit pe tatăl lui Cliff Burton, Ray, şi pe Jason Newsted pentru marea intrare a trupei în Hall of Fame. Au urmat prestaţii obositoare ale unuor piese precum Master of Puppets sau Enter Sandman care l-au găsit pe Newsted într-o relaţie foarte strânsă cu colegii săi pentru prima dată în ani buni. În cadrul turneului „Magnetic” a fost bifată o seara specială la Madison Square Garden, din New York. Acolo, pe 30 octombrie, a cântat în cadrul unui concert caritabil menit să aniverseze 25 de ani de existenţă ai Hall of Fame-ului. Tot atunci, au urcat pe scenă U2, Mick Jagger sau Aretha Franklin, însă numele mari nu au speriat trupa Metallica. Mai mult, Metallica nu s-a dat la o parte de a cânta împreună cu artişti precum Lou Reed, Ozzy Osbourne sau Ray Davies de la The Kinks. Au fost momente în care artiştii Metallica şi-au dovedit sau poate chiar depăşit abilităţile muzicale. 2010 le-a adus artiştilor noi etape de promovare.

Metallica a revenit în America de Sud după mulţi ani, dar a cântat şi în America Centrală şi Mexic în ianuarie şi martie. Costa Rica, Guatemala, Peru Puerto Rico sau Panama au simţit pentru prima dată ce înseamnă fenomenul Metallica. După ce au cucerit America Latină, rockerii au revenit în Europa în aprilie. Se nunţa o primăvară în care erau amestecate arene şi festivaluri, precum şi cântări în cadrul istoricului Sonisphere, în iunie. Metallica, Slayer, Megadeth sau Antrax au fost numele cele mai importante ale verii. Sau cu alte cuvinte celebrul „cvartet” al heavy metal-ului modern. Orice remarcă usturătoare pe care una dintre cele patru trupe a făcut-o la adresa alteia în ultimii ani a fost dată uitării când cei patru granzi ai rock-ului s-au întâlnit la Varşovia, în Polonia, pe 16 iunie 2010 pentru prima dintre cele 7 apariţii din cadrul Sonisphere. Vechile prietenii au fost reamintite, vibraţia a fost una electrică iar echilibrul perfect în condiţiile în care fiecare dintre trupe a oferit satisfacţie sutelor de mii de fani. Spectacolul de pe 22 iunie, de la Sofia a ajuns în peste 1000 de cinematografe din intreaga lume. Şi ca şi cum nu ar fi fost suficient, a mai fost un DVD live, un blu-ray şi un box-set intitulate „The Big 4 Live From Sofia, Bulgaria”. Pachetul mai includea 2 DVD-uri documentar pentru întregul spectacol, 5 CD-uri live, o broşură de 24 de pagini şi o fotografie cu fiecare dintre cele 4 trupe. Fără să aibă timp de pauză, Metallica a mers la Antipozi pentru ultimele concerte ale turneului, în Australia şi Noua Zeelandă. După două prestaţii şi în Tokyo, prin septembrie, turneul s-a încheiat pe 21 noiembrie, la Melbourne, în Australia.

În prezent, Metallica înseamnă:
James Hetfield- solist vocal, chitară ritmică
Lars Ulrich - baterie, percuţie
Kirk Hammett - chitară, backing vocals
Robert Trujillo - bas şi backing vocals.
Iar această formulă a convins pe toată lumea. Metallica este o trupă care munceşte din greu şi se odihneşte puţin. Şi cum, în acest an trupa aniversează 30 de ani de carieră, fanii sunt cu ochii pe idolii lor. Iar artiştii nu îi dezamăgesc...au deja agenda plină.

DISCOGRAFIE METALLICA